Realizările specialistului hidrotehnist Mircea Ulubeanu au devenit celebre. De-a lungul anilor, structurile de beton de pe malul mării au ajuns parte integrantă a peisajului litoralului românesc. Autorul lor este bucureşteanul Mircea Ulubeanu, un strălucit inginer român care a fost deseori comparat cu Anghel Saligny pentru ideile sale inovatoare. Creatorul stabilopozilor s-a stins din viaţă în 2005, fără o recunoaştere publică pe deplin meritată.

Cum se construieşte o carieră?

Mircea Ulubeanu s-a născut la 21 decembrie 1912, la Bucureşti. Tatăl său studiase Ştiinţele economice la Paris, iar mama sa, casnică, se dedicase creşterii celor doi copii. A primit o educaţie solidă, frecventând liceele „Mihai Viteazul“ şi „Gheorghe Lazăr“, unde a avut ca dascăli somităţi de nivel universitar. Unul dintre profesori a fost Eugen Lovinescu.

Şcoala din acea vreme îndemna elevii să se instruiască în multiple direcţii. Astfel, pe lângă materia sa preferată, matematica, liceanul Mircea Ulubeanu se cultiva în latină, franceză, istorie şi literatură universală. A studiat vioara şi a excelat la sport: rugby, hochei, schi, înot, canotaj. Până la aproape 93 de ani, a făcut zilnic gimnastică şi a mers pe jos. Avea un dicton preferat: „Le mouvement c’est la vie“ („Mişcarea este viaţă“).

inventat stabilopozii

În 1934, şi-a ales cariera de inginer constructor. În studenţie creează primul proiect: o casă pentru familia sa, în care avea să trăiască toată viaţa. Nu mult după inaugurare, tatăl său moare dintr-o banală apendicită, iar tânărul de 25 de ani devine singurul susţinător al mamei şi-al surorii sale mai mici.

Termină Institutul Politehnic în anul 1938 şi este angajat şef de secţie la Administraţia Porturilor şi Căilor de comunicaţie pe apă (P.C.A.). Acolo începe munca de şantier şi deplasările în diferite colţuri ale ţării. Aşa ajunge să realizeze mai multe proiecte importante pentru România: studiul de teren şi elaborarea anteproiectului canalului navigabil Cernavodă – Taşaul, proiectarea şi execuţia lucrărilor hidrotehnice (diguri, baraje, stăvilare, canale) pentru inundarea albiei majore a Prutului în zona Nemţeni, Gura Jiului, Albiţa, executarea unui feribot la limanul Nistrului, proiectarea şi executarea lucrărilor de refacere a Portului Galaţi în urma distrugerilor produse de cutremurul din 1940 şi de război.

Din 1951 până la pensionare, inginerul Mircea Ulubeanu activează în Ministerul Transporturilor Auto, Navale şi Aeriene din Bucureşti.

Constanţa, atelierul de creaţie

Deşi unul dintre primle sale proiecte a fost Cala de construcţie şi lansare pentru nave de 20.000 tone de la Şantierul Naval Galaţi, Constanţa a devenit în scurt timp atelierul de creaţie al inginerului Ulubeanu.

A început cu amenajarea portului de turism şi agrement Tomis, apoi a inventat sistemul de chesoane distanţate pentru consolidarea falezei oraşului, care începuse să alunece. Au urmat sistematizarea şi extinderea Portului Constanţa. Proiectul era măreţ: o suprafaţă de 523 de hectare cuprinzând diguri de adăpostire de 5.334 de metri, cheiuri de 12.165 de metri, bazine de 154 de hectare, platforme portuare de 269 de hectare, dispozitive de căi ferate – 200 de kilometri, drumuri – 12 kilometri, magazii – 320.000 de metri pătraţi, 194 de macarale. Ca şef de proiect, inginerul Ulubeanu era mai tot timpul chemat la Constanţa, fiind socotit cel mai potrivit pentru a ţine piept discuţiilor cu Ceauşescu. Iar soluţia propusă de inginerul Ulubeanu era întotdeauna acceptată de „întâiul specialist al ţării“. „Cu aprobările la nivel de judeţ era mai simplu, proiectele erau imediat semnate, pentru că se ştia deja că ele atrăgeau după sine prosperitatea judeţului Constanţa.

inventat stabilopozii

I se spunea chiar că, spre deosebire de ceilalţi, care veneau să ceară, Ulubeanu câştiga pământ pentru ţară, adică venea să dăruiască“, relatează fiica inginerului Ulubeanu, Nicole Sima. Stabilopodul, născut din economie Economia era cuvântul de ordine în epoca socialistă, acesta fiind primul criteriu impus în realizarea oricărui proiect. Iar inginerul Mircea Ulubeanu avea de găsit cu bani puţini soluţia pentru apărarea construcţiilor supuse valurilor. Până atunci se foloseau blocurile cubice de beton, dar, pentru a se înscrie economiei, fără rabat de la calitate şi eficienţă,

Ulubeanu a inventat stabilopodul. Într-un interviu al vremii, inginerul mărturisea că inspiraţia i-a venit de la ciorchinele de strugure despodobit de boabe. Au fost necesare experienţe de laborator, pe care le-a făcut ajutat de inginerul Mircea Lateş. Acesta lucra la un laborator care simula efectul valurilor asupra blocurilor de beton şi eficienţa lor în apărarea digurilor.

La capătul stabilopodului s-au încercat mai multe feluri de terminaţii: rotunde, pătrate şi, în fine, triunghiulare. Aceasta a fost varianta optimă, pentru că aşa se agăţau stabilopozii cel mai bine unul de altul, lăsând spaţiu destul în care valurile să se spargă pierzându-şi puterea. Invenţia a fost brevetată în 1965 în România, apoi în Anglia, Germania, Franţa, India, Italia, Japonia.

Dar pentru că autorul unei invenţii comuniste nu putea fi decât un „colectiv de oameni ai muncii“, pe brevetul stabilopozilor este trecută toată echipa care a lucrat cu inginerul Mircea Ulubeanu la acest proiect. Stabilopozii au fost turnaţi şi folosiţi la digurile noului Port Constanţa. Au fost realizaţi cu materie primă din cariera de piatră de la Ovidiu, ca structuri de 20 tone sprijinite pe un pat de blocuri de piatră de 10 tone. Reducerile de cost au fost imense, dar autorul nu s-a bucurat de remuneraţia corespunzătoare.

În faţa unui asemenea câştig, comuniştii au inventat la rândul lor, la finele anilor ’60, o lege prin care câştigurile erau limitate la un plafon infim. „Tatăl meu nu s-a plâns niciodată pe această temă. Era fericit să vadă cum ies pe poarta şantierului stabilopozii frumos numerotaţi, cum sunt ridicaţi apoi cu macaraua şi aruncaţi la poalele digurilor. Forma lor simpatică a atras repede atenţia, astfel că în vacanţă, la Eforie Nord, tata a comandat o îngheţată tip profiterol, dar ospătarul l-a corectat spunând că este «îngheţată-stabilopod». Nu avea habar că vorbea tocmai cu cel care-l inventase. Tatei îi făcea de asemenea plăcere când vedea stabilopodul în chip de «statuie» sau pe emblema ICH-ului – Întreprinderea de Construcţii Hidrotehnice Constanţa – aflată uneori şi pe vesela de la cantină sau pe aşternuturile de la casa de oaspeţi“, povesteşte fiica inginerului.

Întâlnirea cu Onassis La un moment dat, inginerul Mircea Ulubeanu a răspuns invitaţiei făcute de armatorul grec Aristotel Onassis. Magnatul îşi dorea un port care să fie realizat după un proiect al inginerului Ulubeanu. Delegaţia română a mers la Atena, unde a fost primită într-un hotel elegant, în cameră aşteptându-i câte o sticlă de Metaxa şi un şirag de mătănii din chihlimbar, cu urările de bun venit ale omului de afaceri. A doua zi au început discuţiile cu specialiştii greci, Onassis nefiind de faţă. Grecii au vrut pe loc proiectul românilor, pentru care au oferit plata în petrol. În lift, la prima oră a dimineţii, Mircea Ulubeanu s-a întâlnit cu Onassis. Inginerul s-a prezentat, iar armatorul i-a răspuns că ştie foarte bine cine este, de aceea îl şi chemase. Dar Onassis a rămas fără portul dorit. Comuniştii voiau neapărat plata în bani, iar armatorul dorea să plătească în petrol.

Amintiri despre Mircea cel Drept

„Era foarte cinstit. «Fiţi îngăduitori!» era unul dintre principiile sale de viaţă pe care îl repeta adesea, dar dacă prindea pe cineva înşelând, furând, nu ierta. Muncitorii de pe şantier erau nevoiţi, într-un minut, să-şi facă bagajul şi să dispară, indiferent de justificări. Tatăl meu se străduia întotdeauna să fie cât mai drept. Spunea, în glumă, că, dacă a existat un Mircea cel Bătrân, de ce să nu existe şi un Mircea cel Drept?“, îşi aminteşte Nicole Sima.

Fiica inginerului mai spune că acesta era de un patriotism sincer, că îşi iubea ţara şi putea să facă diferenţa între România şi regimul din România. Nu ar fi acceptat să îşi părăsească ţara, să devină un fugar. „S-a întâmplat să vină la Bucureşti un francez care avea o firmă de la care ai noştri doreau să cumpere nişte macarale. La un moment dat, francezul rămâne singur cu tata şi, vorbindu-i direct, fără traducător, începe să pună întrebări despre viaţa din România. Tata răspundea politicos, dar ferm, ocolind diplomatic orice critici menite să denigreze ţara. Nu suporta ca un străin să gândească ceva rău despre ţara lui. Francezul i-a propus să-l angajeze la firma lui, dar tatăl meu a refuzat categoric.

A doua zi a fost chemat la Cadre şi felicitat. La acea conversaţie nu asistase nimeni altcineva, doar… microfoanele! Din acea clipă, uşile către Occident i-au fost deschise cu toată încrederea“, mai spune fiica inginerului, adăugând că Mircea Ulubeanu a refuzat să intre în Partidul Comunist Român. Inginerul s-a retras în plină glorie Mircea Ulubeanu a ieşit la pensie în anul 1974, deşi era în plină putere creatoare. „Spunea că trebuie să se retragă, deoarece nu ar vrea să ajungă să se întrebe colegii mai tineri ce mai caută el acolo. Avea bun-simţ şi, în plus, simţul ridicolului“, spune Nicole Sima, fiica lui. Inginerul Mircea Ulubeanu a avut nenumărate ocazii să părăsească ţara definitiv. N-a făcut-o niciodată, deşi a avut oferte de lucru în străinătate.

Nu s-a înscris în Partidul Comunist Român, refuzând astfel funcţii şi măriri. Şi nu a renunţat niciodată la pălăria de fetru pe care o purta inclusiv pe şantier, intrigându-i pe tovarăşii de la Cadre al căror semn distinctiv era basca de comunist. „Patriahul familiei“ Ultimii 20 de ani ai vieţii au fost tot activi, dedicaţi familiei şi celor patru nepoţi. „Era «patriarhul familiei», bătrânul înţelept care nici la 90 ani nu îşi arăta vârsta“, rememorează cu mândrie Nicole Sima, fiica inginerului român Mircea Ulubeanu.

Mircea Ulubeanu a fost un om împlinit pe toate planurile, profesional şi familial. A petrecut aproape 60 ani lângă soţia lui, Dina, pe care o numea sufletul său pereche. Au avut doi copii, un fiu şi o fiică.

Ambii copii au urmat Conservatorul: fiul Simeon a studiat Compoziţia, ajungând profesor recunoscut la Liceul „George Enescu“, având elevi ce fac cinste breslei, cum ar fi Alexandru Tomescu. Fiica Nicole a absolvit Muzicologia, fiind, de asemenea, profesoară la Liceul „Dinu Lipatti“ şi autoare de cărţi adresate copiilor. Nepoţii cei mari s-au îndreptat spre Ştiinţe Exacte, studiind Matematică-Informatică şi Electronică, iar unul dintre ei îşi dă doctoratul în Literatură.